Mulțumită RDS-ului, care și-a făcut, săptămâna trecută, rezerve de carne pentru tot anul, doar din partea mea, postez acum pozele de la ziua Mărgelatului, cu rezerva că exact momentul magic al suflării în cele 7 lumânări de pe tort l-am ratat din cauză de reciclare a mea din postul de fotograf în cel de cameraman al familiei.
Doamne, unde-s vremurile când, de ziua noastră, invitam acasă la noi o mână de copii (vecini de bloc și câțiva colegi de școală), care ne aduceau un bibelou modest de porțelan, un ursuleț de pluș, câteva cărți și creioane colorate, iar mama ne servea cu un platou de sandvișuri, un tort făcut în casă și sirop de zmeură de la bunica! N-aveam nevoie de tobogane, gropi cu bile colorate, jocuri mecanice de fotbal, tunele, scări suspendate, trambuline de plasă, mingi țopăitoare și alte cele. Ne ajungeam nouă înșine și ne bucuram de prezența celorlalți din tot sufletul…
Dar lucrurile pot fi remediate, zic eu. De pildă…
Într-o vreme, călca Ziurelul pe bec mai mereu. O făcea zilnic, de ajusese să ne epuizeze tot stocul. Numai “cioburi” erau în jurul lui! 
Trebuiau urgent luate măsuri. Bătaie, nu, că suntem europeni! Vorbe grele… ne cam săturasem și noi de dat din gură, și el de ignorat ce ziceam. Așa că am trecut la pedepse. Prima dată i-am tăiat accesul la net. N-a părut prea afectat, că-i rămâneau desenele animate de la televizor. Parcă nu erau la fel de interesante ca jocurile pe computer, care cereau ceva muncă și atenție, dar mergea și-așa. A continuat deci Ziurelul să-și arate mușchii în fața noastră și a învățătoarei, că deh, era primul bărbătuș din lume aflat în gâlceavă cu ea. Așa că am trecut la the next level: basta și cu televizorul! Credeți că s-a lecuit cumva? Nicidecum! Continua să facă pe fantele și pe bufonul în timpul orelor, de ajunseserăm să nu mai îndrăznim a da ochii cu învățătoarea când îl duceam la școală; ne trăgeam de cur înapoi care mai de care, dându-ne ocupați, doar-doar o pica măgăreața pe altul. S-a reorientat brusc pe jucării, pe care le lăsase de izbeliște în favoarea altor distracții. În fine, ce s-o mai lungim, am ajuns și la nivelul al treilea: confiscarea lor. Le-am încărcat în patru saci și le-am adus la noi acasă. Abia atunci a picat pe gânduri năstrușnicul. Chiar nu mai avea în apartament decât cărți, caiete și ceva culori, dar cât sărăcie poți mângăli o hârtie, după ce-ți terminai lecțiile!? Și nu știu cum se face că tocmai când începuse să-l cuprindă disperarea din lipsă de activități recreative, găsește sub pat o mașinuță de-aia ieftină, cu doar două roți restante, cu care nu se mai jucase după ce-o șchiopătase; încă avea balta pește pe-atunci… Să-l fi văzut cu ce bucurie a luat-o și a strecurat-o în buzunar, asigurându-se că nu-l vedem noi, ca să i-o confiscăm și pe aia. Apoi, seara, în pat, ce de ture dădea cu ea pe sub plapumă, ferindu-se de ochii mumă-sii. Cred că niciodată în viața lui de până atunci nu a fost mai atașat de o jucărie ca atunci.
Bref, cum-necum, s-a liniștit și șturlubaticul nostru, astfel că învățătoarea nu mai avea despre el vorbe așa de nemulțumite. Hopul însă nu era pe deplin trecut (adică, se afla într-un fel de perioadă de probă), așa că i-au fost redate doar jucăriile. Le manevra ore în șir, părând a nu se mai sătura de ele. După ce și-a consolidat însă poziția de cumincior, a avut din nou acces la televizor și, în cele din urmă, și la computer. Evident că jucăriile picaseră din nou în desuetudine.
Așa că mă întorc și vă zic că tot învățul are și-un dezvăț și cred că fiecare copil ar trebui să treacă din când în când prin situații similare cu a Ziurelului, dacă nu vrem să facem din ei o generație de plictisiți și dezabuzați ireversibili.
